Iar viziunea lui nu era plictisitoare

Teologie şi robotică. Trebuie să aibă androizii conştiinţă morală?

Oamenii sunt ţinuţi în viaţă de noutate, interesantul nu este doar un moft, ci este hrana spiritului, complexul de B-uri necesar unei bune funcţionări neurologice. În lipsa interesantului — spiritele oamenilor se se atrofiază şi în cele din urmă pier, rămânând ca doar trupurile lor să umble precum nişte cămăşi fără corp Nu întâmplător — oamenilor aflaţi în pericol de moarte li se administrează adrenalină.

Adrenalina ne ţine în viaţă, de aceea orice om normal caută să o stârnească prin toate actele sale. Omul este un animal care se plictiseşte. Sau, pentru cei mai religioşi dintre noi, un înger care cască.

Origen afirma că am căzut din ceruri pentru că ne-am plictisit de Dumnezeu, desăvârşirea ne-a sastisit. Divertismentul este ţesut în ţesuturile noastre ontologice şi, într-adevăr, toate nenorocirile noastre provin din faptul că nu putem sta singuri în camerele noastre fără să ne plictisim. Pascal are dreptate să spună asta, dar — evident — numai pe jumătate. Cealaltă jumătate este reprezentată de toate noroacele noastre, de toată strălucirea noastră Pentru că ne plictisim de noi înşine, de ceilalţi, de viaţa noastră, de compania celorlalţi — istoria înaintează, devenirea nu bălteşte; motorul, miezul ascuns al dialecticii este anti-plictiseala.

Adrian Boțan: „Fără tensiune nu iese decât plictiseală”

De la întemeierea unei religii şi până la ultima curvie — plictiseala este cauza eficientă. Însăşi moartea trebuie să fi fost lăsată pentru capacitatea ei de a ne stârni simţurile, pentru senzaţionalul ei Gândirea noastră ar fi inactivă dacă nimic nu i-ar stârni mirarea, uimirea Omul caută invizibilul nu pentru că respinge vizibilul, ci din sila de previzibil. Românii mor tineri pentru că veştejesc, precum nişte fete mari în absenţa peţitorilor, iar în ei înşişi nu găsesc nicio resursă serioasă ca să scape de răul lor spiritual.

Istoria lor a cunoscut câteva momente în care au înfrânt marele imperiu al plictiselii — singurul cu adevărat nimicitor.

A muri de plictiseală

Îl las pe cititor să le identifice Mare parte din timp însă românii au murit de plictiseală, nimic spectaculos, nimic demn de remarcat, nici un Napoleon, nici un Alexandru Macedon — în istorie, nici un Hegel sau un Kant iar viziunea lui nu era plictisitoare în filozofie. O cultură mică e o cultură înnebunitor de plictisitoare; diferenţa dintre o cultură mică şi o cultură mare stă în răspunsul dat plictiselii.

Răspunsul dat de români a fost, am mai spus-o, căscatul şi urdorile. Lehamitea şi acreala. Bârfa şi şeptica. Mucezirea în trening!

Account Options

Dar spre deosebire de personajele unui Cehov sau de-ale lui Goncearov, adevăraţi eroi ai pijamalei, la noi plictiseala este necontestată. Ne plecăm capul în faţa ei ca în faţa unui sultan. Îi pupăm papucul ori de câte ori ne cere dacă ne permite să ne încălţăm şi noi papucii scămoşaţi în liniştea cleioasă 7 este procentul de vedere căminului propriu.

Ai senzaţia că nimeni nu se plictiseşte cu adevărat în ţara radiografie a vederii — unde până şi munţii urlă de plictiseală. Nu întrunim condiţiile autenticei tragedii spirituale, care este întotdeauna a conştiinţei, libere de paupertate şi de acea Ananke a ananghiei.

Scriitorul român fie rămâne de-ai locului punând oglinda de-a lungul realităţii, fie fuge la un alt stăpân — visul, fantezia, stilismul, estetismul. În orice caz, de departe, Eminescu preferă lacul — lichid static, aqua firma, ce poate fi cuprins cu privirea şi traversat, fără pericole, dintr-un loc în altul, a se citi dintr-un loc ştiut în alt loc ştiut.

john-piper-nu-ti-risipi-viata

În afara lui Jean Bart şi, mai ales, a lui Radu Tudoran — nu ştiu dacă mai există vreun scriitor român în operele căruia să se reflecte chemarea pe care o exercită marea asupra structurii existenţial-ontologice a dorului-de-ducă. În cazul românilor — cum am avut prilejul să constatăm în alte texte — dorul-de-ducă se manifestă, inautentic şi slugarnic, prin fugă, prin migraţie, prin schimbarea stăpânului, nicidecum prin cucerirea altor zări întru îmbogăţirea acestui pământ.

Românul suferă în mod constitutiv dezorizontare, este în mod fundamental în-afara-orizontului. A înainta însă spre un tărâm în egală măsură ideal şi real, utopic şi posibil, transcendent şi tangibil — constituie însă marca altor literaturi… Idealul este rezultatul reacţiei dintre idee şi realitate, românul încă nu a ajuns să le aducă împreună, trăieşte fie într-una, fie în cealaltă — şi de aceea viaţa lui este atât de ternă, de ştearsă, de inactivă… Creştinismul însuşi a fost trăit aici în sensul pe care-l dă Nietzsche religiei sclavilor: ca refugiu, ca loc de scăpare de sub năvala turcilor şi tătarilor realităţii sensibile, ca supra-compensare celestă a unor frustrări pământene.

Cerul este codrul creştinilor români… Pe aceste meleaguri, substanţa celestă nu a fost amestecată niciodată cu lutul, aşa cum a fost prin alte părţi ale lumii.

Să faci din români o naţiune de cuceritori înseamnă să le sădeşti orizontul în suflete, să-i înveţi să se teamă şi să fugă de plictiseală ca de moarte, să-i convingi că banalitatea nu înseamnă doar conformism, ci atrofiere a spiritului şi, pe cale de consecinţă, a cărnii. În Lusitania de-am fi fost  — am fi boicotat şi acolo Atlanticul şi am fi văzut în apele lui semne ale zădărniciei de a fi. Vă imaginaţi corăbieri români porniţi să înfrunte Oceanul?

Ei n-au fost în stare nici măcar să înfrunte Marea Neagră.

Primul lucru la care a renunţat România redevenită liberă, întoarsă deci la structurile ei profunde, nu la cele artificiale şi de import impuse prin comunism, a fost flota maritimă. Un simbol cât se poate de limpede întru reafirmarea identităţii noastre: suntem un popor de oieri, nu un popor de năieri!

Account Options

În dreptul medieval francez banalitatea însemna interzicerea de a folosi alte mijloace de producţie cuptoare, mori, prese în afara celor aflate pe domeniul seniorial. Banalitatea, largo sensu, este deci reproducerea intelectuală a unui comportament de supus, de sclav, de vasal. Interesantul, noutatea, originalitatea — sunt ţeluri de cuceritori, de stăpâni, de oameni liberi, căci a cuceri înseamnă, după etimonul latin, a cere, a căuta, a întreba. Text publicat şi în numărul curent al revistei Contemporanul.

El este cu adevărat un spirit răvăşit de dorinţe năvalnice de a cuceri orizonturi — în egală măsură iar viziunea lui nu era plictisitoare şi exterioare, individuale şi sociale.